Romanţa răspunsului mut 

 de Ion Minulescu

Ce văd!...
E-adevărat?...
Tu eşti?...
Cum?...
N-ai murit?...
Tot mai trăieşti?...
Pendulă care te-ai oprit din mers,
Încerci acum să mergi în sens invers?...

Hai!... Spune-mi...
Spune-mi tot ce ştii...
Să-mi spui chiar şi minciuni,
Să-mi spui
Ce n-ai spus nimănui -
Nici celor morţi,
Nici celor vii ...

Ce victime ai mai făcut
Din clipa-n care urma ţi-am pierdut?...
Ce vrăjitoare te-a trecut prin foc
Şi-a reuşit să-ţi pună inima la loc?...
Şi care-anume sfânt din calendar
Te-a sfătuit să te-ntâlneşti cu mine iar?...

De ce zâmbeşti?
E-adevărat?...
Te-ai răzgândit?...
Ne-am împăcat?...
Iar ne iubim?...
Sau, poate, şi-azi ne regăsim
Aceiaşi vechi duşmani?...
Dar tu mai ştii după câţi ani?...

Eu te-am iertat de mult!...
Dar tu?...
Răspunde-mi "Da"...
Răspunde-mi "Nu" -
Totuna mi-e!...
Ştii tu de ce -
La tine "Nu" şi "Da" nu sunt
Decât aceleaşi vorbe-n vânt!...

De ce te temi?...
De ce-ţi ascunzi
În palme ochii tăi rotunzi?...
De ce-ţi aprinzi ca un semnal
De foc bengal
Obrajii tăi de porţelan
Şi inima de Caliban?...

Răspunde-mi!...
Vreau să ştiu şi eu,
De ce-ai venit?...
De dragul meu?
Sau, poate, n-ai venit decât
Să-mi torni, ca şi-n trecut, pe gât
Un păhărel de coniac,
Ca eu să tac,
Iar tu să ţipi
Şi să dispari, apoi, suspect,
Cu voluptatea unei bombe de efect!...

Ce zici?
Aşa e c-am ghicit
De ce-ai venit?...
De ce te-ncrunţi şi nu-mi răspunzi?...
Ce nou secret îmi mai ascunzi?...
De ce scrâşneşti din dinţi
Şi taci?...
Hai!... Spune-mi, ce-ai de gând să faci?
Deschide-ţi gura - mii de draci! -
Şi lasă-mă să-ţi mai sărut...
Nu gura...
Ci răspunsul mut!...

Mintea mea este atat de obosita din cauza gandurilor care ma framanta,dar chiar si asa,cu ultimele puteri sopteste”te rog,te rog lasa-ma  macar un pic sa ma odihnesc!”. La fel este si inima mea care a indurat si a fost alinata imi cere”o ora de liniste,asta e tot ce-mi doresc de la tine”,iar eu ii raspund”acest lucru va trece si totul va fi bine! Acum! Acum! Stai doar un pic!”

Ma cunoaste cineva exact asa cum sunt?! Raspunsul este da!

Acele 2 elemente contradictorii  care formeaza rationalul si sentimentele. Inima,si mintea! Sunt cele care imi cunosc durerea care am suportat-o,dar tot ele sunt cele care m-au facut puternica. Sunt cele care lucreaza impreuna ajutamdu-ma sa-mi pastrez zambetul in fata tuturor,dar care se destrama atunci cand sunt singura in pustietatea  camerei mele. Fac tot posibilul sa ma mentina in pozitie verticala! Dar dupa un momente de truda…puterea mea descreste. Si apoi? Ce pot face?

Ei bine,voi lupta in continuare atata  timp cat  mintea mea incapatanata si inima imi vor sopti:” Rezista! Vei fi fericita!”

Ceea ce ma face sa fiu plina de speranţe a fost si va fi mereu dimineaţa. Ea îmi arată că, indiferent de greşelile şi problemele care ma macina , voi avea întotdeauna o alta sansa  de a îmbunătăţi orice  situatie cu sosirea unei noi zile.Iar dupa parerea mea scopul rasaritului este de a ne face  sa realizam acest lucru. Singura mea certitudine este ziua de mâine. Şansa mea este întotdeauna acolo.

Timpul trece pin venele noastre pulsand din secunda in secunda!Dar totusi e nelimitat si  perceput in mii si mii de moduri...  Cum e posibil ca acest TIMP sa fie prea lent pentru cei care asteapta,prea iute pentru cei care se tem,prea lung pentru cei care plang si foarte scurt pentru cei care se distreaza?! Eu il percep ca pe o enigma infinita!